Mă plimb prin parc… e liniște, zgomotul haotic al orașului deabia se aude în fundal… Sunt înconjurat de verdeața copacilor și ciripitul păsărilor. Oamenii trec parcă prea grăbiți să mai fie prinși în vraja naturii. Prea falși să înțeleagă esența vieții, pe care o blamează prin fiecare cugetare.
Mă așez pe o bancă, asta mă face să mă simt și mai singur, abandonat în văzul lumii, înecat în propriile sentimente acumulate-n timp, în hăul sufletului meu.
Nu pot înțelege de ce oamenii adoră să complice orice lucru, oricât de simplu ar fi el… și de ce se feresc de dragoste, de ce se feresc să simtă?! Asta mă intrigă foarte mult, naturalețea cu care oamenii mint, cu care se prefac și spun lucruri atat de dureroase încât te fac să simți că mori în interior. Îi urăsc, d’aia sunt solitar, dar oricât mi-aș dori să fiu singur, simt lipsa afecțiunii și a atingerii feminine. O caut de ceva timp și, de fiecare dată când o găsesc, aflu ca nu e ea, că aparențele înșală și că dragostea e singurul lucru pe care-l vreau cu adevarat de la viață. E dureros.
Începe ușor să plouă, picături mici de primăvară, suntem în aprilie și eu sunt îndrăgostit iar, si poate de cine nu trebuie… dar cine sunt eu să-mi pun la îndoială inima?!?!
De fiecare dată când o văd, simt că am totul, simt că universul e al meu și că ea e soarele care-mi încălzește existența zi de zi, luna care mă păzește noptile. Ea e natura mea. Atunci când o țin în brațe aș vrea așa și să sfârșesc… alaturi de ea, căci orice durere e mai dulce în doi. Două suflete unite de destin și apropiate de dragoste.
Sentimentele nu mor niciodată, sunt doar îngropate în grădina uitării printre regrete și durere. Așa reușim să ne mințim o viață întreagă, pe noi și pe cei din jur, dar inima nu poate fi înduplecată, și suspină în negura tăcerii decenii reci.
Natura e prima mea patrie, cândva aș vrea să mă întorc în codru, să simt sărutul frunzelor pe buzele pielii, liniștea să-mi înfunde timpanele, să simt că sunt aproape de esență.
Timpul e un monstru cu față de copil, ne omoară zâmbind, pășind amar peste fiecare clipă din călătoria noastră prin jungla vieții.
Eu imi găsesc refugiul în iubire, d’asta o caut cu atâta ardoare. Iubirea e mierea care îndulcește ceaiul amar al vieții, iar timpul nu mai are valoare când iubești. El știe asta și încearcă să bage vrajbă între noi. Ne pierdem singurul lucru care ne diferențiază de animale, umanitatea. Uităm de cei din jur, dar cel mai rau e că uităm de noi.
Încă sunt cu gândul la ea, dar nici-un semn. Nu pot uita cele petrecute împreună, îmi bântuie fiecare răsuflare, fiecare colț al minții, iar sufletul îmi suspină de fiecare dată când nu sunt alături de ea.
Ma doare așteptarea… oare când se va termina? Eu sper să merite, altfel mi-am înlănțuit inima degeaba.
E momentul să mă ridic de pe banca care mi-a fost alături la fiecare rând și să îmi caut drumul către casă.
Zgomotul luminii pierea în vechea cadă,
Astupat de liniștea iubirii, de sinceritatea curată
Stropii de apă se împărțeau egal și se spărgeau alean,
Ca surâsul ei de copil vioi în colțuri de porțelan
Totul era acolo, nimic nu mai lipsea,
Vorbele erau de prisos, vorbea atingerea
Puneau temelie la tot ce va să vie,
Prin simpla dorință, că voiau să fie.
De la o vreme văd pe facebook, din ce în ce mai multe pagini, și nu mă refer la cele oficiale, ci la cele de căcat gen „noi suntem fete” (deci sugeți pula), „iubim animalele” (deci vă futeți cu câinii), „generația curvelor” (stați liniștite, și mamele voastre au fost curve, cum credeți că ați apărut?) iar exemplele pot continua.
Aceste pagini sunt fără rost, ba chiar mai mult sunt în plus, mă întreb totuși unde se găsesc ratații care dau like și care chiar savurează căcaturile servite la tavă pe peretele lor. E ca și cum aș merge la Gigică acasă, mă slobozesc pe peretele din camera lui, iar el, în loc să-mi fută una, îmi mulțumește că i-am redecorat tapetul. Evident, e dreptul fiecăruia să facă ce vrea, însă consider că ar trebui să existe o limită legală pentru prostie.
Dar mai sunt și pagini cu rost dar cu admini proști, genu care dau share toată ziua la pagina lor de căcat, ba pe alte pagini, ba pe alte profile, dupa care te bagă în seamă pe chat și îți promit că îți sug pula, de două ori, dacă le dai și tu „un amărât de like” iar tu o faci, pentru că te-ai săturat de labă.
Acum că am definit ce pagini sunt ok și ce pagini nu, voi trece la explicații răspunzând la câteva întrebări.
Ce e defapt o pagină de facebook și ce face ea ?
O pagină de facebook e practic o unealtă de marketing prin care aduni fanii produselor pe care le oferi sau reprezinți și îi antrenezi cu actualizări, oferte, tot felul de lucruri de genu și în același timp îi ți aproape. (faq)
De ce nu e bine să sugi pula pentru like-uri ?
Dacă vrei să ai succes cu un lucru îl vei prezenta celor interesați de el, corect ? Așadar degeaba pui cinci țigani să dea like paginii Academiei Române, pentru că în final ei nu vor da like niciuneia dintre postări (pentru că nu pot citi), nu vor cumpăra niciun DEX (pentru că nu pot citi) și practic degeaba îmbogățesc numărul de like-uri dacă nu ajută efectiv la nimic, sunt doar fictivi. Gândește-te (dacă faci vreodată asta) la ei ca la un tată mort, ai tată și defapt nu ai. Iar prin urmare tu tocmai ai supt pula pe gratis.
Sper că după toate astea am convins câteva persoane să renunțe la ideea de a face o pagină diareică pe fb, sau chiar să le închidă pe cele existente (cu plăcere!).
Apropo de asta, dă şi tu un amărât de like aici: http://www.facebook.com/specimen.ro (fac orice!).
Două cuvinte stau la bază, două cuvinte stau în taină
Două persoane le rostesc în sufletu-i fără de haină,
Două minute ar fi bine să aibă în contrast
Două atingeri reci de iarnă, pierdute în nefast.
Două drumuri separate, unite în oraș
Două suflete pierdute departe de izvoraș
Două alegeri sunt în cale, destinul e bătut
Două cuțite înfipte-n spate și pleacă abătut
Două greșeli au fost să fie, ăsta-i nenorocul
Două regrete-n plin suspans, că altu îi ia locul,
Două atingeri și adio…două priviri discrete,
Două cuvinte stau pe buze, ale inimii secrete.
Arunc pe sol două seminţe, pe solul încrustat
Afară plouă în torente, un colţ dintr-însele a dat
Totul prinde rădăcină, în tainele luminii
Răsăresc falnic doi stejari, în gratitudinea privirii.
Vântul îi bate-n fel şi chip, că-s doar nişte puieţi
Dar ei au rădăcini adânci, nu-i poţi băga-n sperieţi.
Acum e vară, e frumos, rândunele vin în stoluri
Un prieten de nădejde, atunci când nimeni nu-i alături
Zile pline de substanță, în bucium de păsărele
Timpul avea altă formă încărcat de drăgănele
Ca-n totdeuna, din păcate, tot ce e frumos dispare
Toamna lăsând stejarii-n lacrimi, cu crengile lor goale,
Priveau la stoluri întristați, cum dispăreau în zare.
Iarna pe nepusă masă, lovește cu furie,
Dovadă de ambidextrie, când crivățul te ia pe sus și neaua te orbește
Fără rândunele acum, fără cer cu stele,
S-au terminat zilele bune, s-au terminat si ele.
Se aveau unul pe altul și așteptau să moară,
Fără să știe că așa-i viața, la primăvară vor fi iară
și ca bonus:
Ultimele Comentarii