Zgomotul luminii pierea în vechea cadă,
Astupat de liniștea iubirii, de sinceritatea curată
Stropii de apă se împărțeau egal și se spărgeau alean,
Ca surâsul ei de copil vioi în colțuri de porțelan
Totul era acolo, nimic nu mai lipsea,
Vorbele erau de prisos, vorbea atingerea
Puneau temelie la tot ce va să vie,
Prin simpla dorință, că voiau să fie.