în glas de seară abundent se naște o povară
umbra-i din trecut apare, îi lasă gura-amară
pășește-n ea fără să vrea, el cade în capcană
învăluit de amintiri, de dragostea tirană

cândva… ba ieri, ba azi, ba niciodată
avut-o muză doar a lui, acuma e plecată
o construiește din fragmente, de parcă e brodată
a fost a lui; cândva, ba ieri, ba azi, ba niciodată

șoapte, râsete și lacrimi, așa o definește
dar cel mai trist e că: încă o iubește…
așa că scrie testament, înmoaie ușor penița
își ia adio de la prieteni, să moară e dorința
căci cum să poată să trăiască, cân’ inima-i temnița?