Cu inima în flăcări dar fară pic de dragoste… ce mai poveste. Ceva ce vezi mai des zilele astea, nimic nou. Poate doar contextul și conjunctura face povestea specială. În fond toți suntem la fel dar diferă rădăcinile și familia, vecinii și prietenii iar toate astea ne fac cine suntem.
Mai nou nu mai știu cine sunt și bănuiesc că e normal să-ți mai pierzi identitatea din când în când…
Mai grav e când apar frustrarile. Am ajuns să mă întreb cât de valoroasă și importantă e demnitatea și respectul de sine, căci sunt momente în care, îi fuți pe toți care sunt bulangi și care trag pe tine și nu asta ar fi o problema ci faptul că rămâi singur, ca un cactus în deșert care înțeapa tot ce se apropie de el.
Aș vrea să fiu îndrăgostit, mi-e dor de sentimentul ăla pe care nu-l pot descrie dar fiecare dintre noi l-am simțit măcar o dată. Un sentiment atât de puternic că-ți cutremură lumea și percepția față de ea iar când ieși cu persoana iubită în parc sau la cafea radiezi la propiu. Sau poate sunt eu prea romanțios…
În ultima vreme mi s-a accentuat frica de moarte, cred că ce-a mai mare frustrare a mea. Frica că în orice moment pot muri, că suntem fragili în univers. Nu vreau să mor, nimeni nu vrea să moară și totuși se va întâmpla, fără nicio cale de întoarcere.