Mă plimb prin parc… e liniște, zgomotul haotic al orașului deabia se aude în fundal… Sunt înconjurat de verdeața copacilor și ciripitul păsărilor. Oamenii trec parcă prea grăbiți să mai fie prinși în vraja naturii. Prea falși să înțeleagă esența vieții, pe care o blamează prin fiecare cugetare.
Mă așez pe o bancă, asta mă face să mă simt și mai singur, abandonat în văzul lumii, înecat în propriile sentimente acumulate-n timp, în hăul sufletului meu.
Nu pot înțelege de ce oamenii adoră să complice orice lucru, oricât de simplu ar fi el… și de ce se feresc de dragoste, de ce se feresc să simtă?! Asta mă intrigă foarte mult, naturalețea cu care oamenii mint, cu care se prefac și spun lucruri atat de dureroase încât te fac să simți că mori în interior. Îi urăsc, d’aia sunt solitar, dar oricât mi-aș dori să fiu singur, simt lipsa afecțiunii și a atingerii feminine. O caut de ceva timp și, de fiecare dată când o găsesc, aflu ca nu e ea, că aparențele înșală și că dragostea e singurul lucru pe care-l vreau cu adevarat de la viață. E dureros.
Începe ușor să plouă, picături mici de primăvară, suntem în aprilie și eu sunt îndrăgostit iar, si poate de cine nu trebuie… dar cine sunt eu să-mi pun la îndoială inima?!?!
De fiecare dată când o văd, simt că am totul, simt că universul e al meu și că ea e soarele care-mi încălzește existența zi de zi, luna care mă păzește noptile. Ea e natura mea. Atunci când o țin în brațe aș vrea așa și să sfârșesc… alaturi de ea, căci orice durere e mai dulce în doi. Două suflete unite de destin și apropiate de dragoste.
Sentimentele nu mor niciodată, sunt doar îngropate în grădina uitării printre regrete și durere. Așa reușim să ne mințim o viață întreagă, pe noi și pe cei din jur, dar inima nu poate fi înduplecată, și suspină în negura tăcerii decenii reci.
Natura e prima mea patrie, cândva aș vrea să mă întorc în codru, să simt sărutul frunzelor pe buzele pielii, liniștea să-mi înfunde timpanele, să simt că sunt aproape de esență.
Timpul e un monstru cu față de copil, ne omoară zâmbind, pășind amar peste fiecare clipă din călătoria noastră prin jungla vieții.
Eu imi găsesc refugiul în iubire, d’asta o caut cu atâta ardoare. Iubirea e mierea care îndulcește ceaiul amar al vieții, iar timpul nu mai are valoare când iubești. El știe asta și încearcă să bage vrajbă între noi. Ne pierdem singurul lucru care ne diferențiază de animale, umanitatea. Uităm de cei din jur, dar cel mai rau e că uităm de noi.
Încă sunt cu gândul la ea, dar nici-un semn. Nu pot uita cele petrecute împreună, îmi bântuie fiecare răsuflare, fiecare colț al minții, iar sufletul îmi suspină de fiecare dată când nu sunt alături de ea.
Ma doare așteptarea… oare când se va termina? Eu sper să merite, altfel mi-am înlănțuit inima degeaba.
E momentul să mă ridic de pe banca care mi-a fost alături la fiecare rând și să îmi caut drumul către casă.