Posts Tagged with inima
Braile 00013545
0
In amintirea firii

Scriu ce simt. Păstrez sentimentul real. Tu citeste-mă și vei păstra timpul viu, în vidul imaginației tale, limitat poate de orizonturile fricii, dar stai liniștit, iubirea ne repară pe toți. Atinge foaia și vei simti cuvintele, mai apăsate, mai șterse, buricele degetelor se simt desfătate.
Memoria scrierii e încă vie, nu o voi uita niciodată. Mi-am capturat istoria in pagini, fotografii și versuri, câte un colț de suflet în fiecare. Vor rămâne în timp ca dovadă a existenței mele. Ca dovadă că am fost și eu cândva om pe acest pământ și am simțit mângâierea suavă a iubirii alături de frații și surorile mele.
Poate că teama de a fi îngropat în uitare mă împinge să scriu, sau poate dorința de a atinge prin vorba alte persoane, de a le încânta cu experiențele mele, de a-i îndrepta învățând din greșelile mele, sau de a-i inmuia puțin la dramele mele. Oricum tu să nu mă uiți niciodată, voi rămâne aici, în mintea ta, trebuie doar să te gândești, să îți aduci aminte, iar atunci, mort fiind, trecut de mult in neființă, voi trăi prin tine.
Tu ia aminte aceste cuvinte. Ia aminte la tot ce am oferit prin scrierile mele, ia aminte la viață, deschide-ți inima și ai incredere în mine, promit, totul o să fie bine.

2013-04-18 17.47.52
1
Natura noastră

Mă plimb prin parc… e liniște, zgomotul haotic al orașului deabia se aude în fundal… Sunt înconjurat de verdeața copacilor și ciripitul păsărilor. Oamenii trec parcă prea grăbiți să mai fie prinși în vraja naturii. Prea falși să înțeleagă esența vieții, pe care o blamează prin fiecare cugetare.
Mă așez pe o bancă, asta mă face să mă simt și mai singur, abandonat în văzul lumii, înecat în propriile sentimente acumulate-n timp, în hăul sufletului meu.
Nu pot înțelege de ce oamenii adoră să complice orice lucru, oricât de simplu ar fi el… și de ce se feresc de dragoste, de ce se feresc să simtă?! Asta mă intrigă foarte mult, naturalețea cu care oamenii mint, cu care se prefac și spun lucruri atat de dureroase încât te fac să simți că mori în interior. Îi urăsc, d’aia sunt solitar, dar oricât mi-aș dori să fiu singur, simt lipsa afecțiunii și a atingerii feminine. O caut de ceva timp și, de fiecare dată când o găsesc, aflu ca nu e ea, că aparențele înșală și că dragostea e singurul lucru pe care-l vreau cu adevarat de la viață. E dureros.
Începe ușor să plouă, picături mici de primăvară, suntem în aprilie și eu sunt îndrăgostit iar, si poate de cine nu trebuie… dar cine sunt eu să-mi pun la îndoială inima?!?!
De fiecare dată când o văd, simt că am totul, simt că universul e al meu și că ea e soarele care-mi încălzește existența zi de zi, luna care mă păzește noptile. Ea e natura mea. Atunci când o țin în brațe aș vrea așa și să sfârșesc… alaturi de ea, căci orice durere e mai dulce în doi. Două suflete unite de destin și apropiate de dragoste.
Sentimentele nu mor niciodată, sunt doar îngropate în grădina uitării printre regrete și durere. Așa reușim să ne mințim o viață întreagă, pe noi și pe cei din jur, dar inima nu poate fi înduplecată, și suspină în negura tăcerii decenii reci.
Natura e prima mea patrie, cândva aș vrea să mă întorc în codru, să simt sărutul frunzelor pe buzele pielii, liniștea să-mi înfunde timpanele, să simt că sunt aproape de esență.
Timpul e un monstru cu față de copil, ne omoară zâmbind, pășind amar peste fiecare clipă din călătoria noastră prin jungla vieții.
Eu imi găsesc refugiul în iubire, d’asta o caut cu atâta ardoare. Iubirea e mierea care îndulcește ceaiul amar al vieții, iar timpul nu mai are valoare când iubești. El știe asta și încearcă să bage vrajbă între noi. Ne pierdem singurul lucru care ne diferențiază de animale, umanitatea. Uităm de cei din jur, dar cel mai rau e că uităm de noi.
Încă sunt cu gândul la ea, dar nici-un semn. Nu pot uita cele petrecute împreună, îmi bântuie fiecare răsuflare, fiecare colț al minții, iar sufletul îmi suspină de fiecare dată când nu sunt alături de ea.
Ma doare așteptarea… oare când se va termina? Eu sper să merite, altfel mi-am înlănțuit inima degeaba.
E momentul să mă ridic de pe banca care mi-a fost alături la fiecare rând și să îmi caut drumul către casă.

calul meu e mort acum
0
calul de la mine

în glas de seară abundent se naște o povară
umbra-i din trecut apare, îi lasă gura-amară
pășește-n ea fără să vrea, el cade în capcană
învăluit de amintiri, de dragostea tirană

cândva… ba ieri, ba azi, ba niciodată
avut-o muză doar a lui, acuma e plecată
o construiește din fragmente, de parcă e brodată
a fost a lui; cândva, ba ieri, ba azi, ba niciodată

șoapte, râsete și lacrimi, așa o definește
dar cel mai trist e că: încă o iubește…
așa că scrie testament, înmoaie ușor penița
își ia adio de la prieteni, să moară e dorința
căci cum să poată să trăiască, cân’ inima-i temnița?

flight1[1]
0
adio…

iubesc acum, mai mult ca niciodată,
da-mi pierd cumpătul în regrete…
plângând după o fată.

inima-mi urlă de durere, înecată-n lacrimi,
îmi spune să nu renunț la vise…
să trec și peste patimi.

a fost o vreme când eram, în taină împlinit,
nefiresc, n-am arătat-o…
așa am și greșit.

lovit de consecințe, în prag de nebunie,
voi părăsi planeta asta…
legat de-o funie.

timpul zboara
0
efemer

ș-avut-am vise un milion în astă viață lungă
toate spulberate-n van, mâhnit de-a soartei scârbă.
unul a rămas clădit, sus pus pe metereze
cu rădăcini adânci în timp pornit de la geneze
născut am fost să fiu așa, râvnind în eter pe ascuns
atât de slab în lumea mare, lovit în inimă, am plâns
sunt eu copilul ce visa, trecut-a o secundă
aș vrea să știu ce s-a-ntâmplat…dar cine să-mi răspundă ?

1