Posts Tagged with impreuna
ps+i+love+you+te+iubesc
0
Ocazional a mea

Încă mă mai gândesc la tine. Încă mai țin minte mirosul tău când ieșeai din duș udă, asta după ce ne-am unit trupurile. Încă mai țin minte cum îți placea, cum îmi spuneai în șoaptă că mă iubești, deși, poate nu era așa. Nu mă deranja, în clipa aia eram cu adevarat fericit lângă tine, iar asta e tot ce contează.
Mi-e dor de clipele pierdute departe de ei dar caștigate aproape de tine pe diferite bănci în diferite parcuri sau prin supermarket-uri încercând să hotărâm ce să cumpărăm cu puținii nostrii bani. Îmi lipsesc discuțiile noastre din scara blocului tău, discuții care deveneau tot mai interesante fix când trebuia să intri în casă. Mi-e dor de buzele tale, mi-e dor să le sărut și să le mușc, mi-e dor să le simt plimbându-se pe gâtul meu. Mi-e dor de ochii tăi gingași, mi-e dor să îi privesc și să mă pierd în întrebari și planuri, dorințe și regrete, raspunsuri și amintiri și-apoi să mă regăsesc tot în sclipirea lor pătrunzătoare.
Mi-e dor de noi de fiecare dată când trec prin locurile care erau cândva ale noastre, iar inima îmi tresare de fiecare dată când văd o fată care seamănă cu tine, și-mi pare rău că nu ești tu, deși, dacă te-aș intalni nu știu ce ți-aș spune să nu par jalnic, sau mai rău, să te îndepartez din nou.
Oare tu simți la fel ? Mi-ar plăcea ca și tu să te gândești la mine ocazional și să te întrebi ce mai fac, dar să n-ai curajul necesar să mă întrebi. Poate nu a fost momentul potrivit sau poate nu am fost atenți la detalii. Chiar și așa, nu ai de ce să fii tristă, noi doi încă suntem împreună în amintirile mele. Nimeni nu mi te poate lua de acolo.
A trecut ceva timp de când nu am mai vorbit, sper că ești bine, sper că ai găsit ceea ce căutai, dar cel mai important sper că te-ai regăsit pe tine.
Știu că pare ciudat dar mi-ar plăcea să-ți mai aud vocea, aceași voce care mi-a adus zâmbete și lacrimi, aceași voce pe care sper să o aud de fiecare dată când mă sună un număr necunoscut, aceași voce pe care sper să o aud când mă trezesc din somn dimineața.

Dă-mi un semn. Al tău cu nerăbdare,

Lucian Radu.

2013-04-09 18.10.53
0
Iubita Mea

Declar pe foaie sentimente, iubirea mea neprihănită,
O colosală aventură, în existența ei finită,
A fost a mea de când o știu, a mea din totdeauna,
La ea mă-ntorc, să știu a fii, menținem legătura.

Zâmbesc amarnic sub mustăți, adevarul crud mă doare,
Nepăsători toți o rănesc de parcă vor să o omoare.
În praful de năpaste al lumii s-a adăugat încă un fir,
Sângerând pe o petală, roșu aprins, de trandafir,
Iubita mea în agonie, se raportează la infim…

2013-07-10 06.24.02
0
Cuvintele există

Mulți nu cred asta, dar cuvintele există. Le simt, le trăiesc, le primesc și le ofer mereu. Nu toți le au. Sunt ca un dar, ca o putere specială. Tocmai d-aia cei care le au sunt diferiți.
Acum au devenit tot mai rare, tot mai greu de găsit. Noroc că m-am înconjurat cu persoane care încă le au. Le mulțumesc pe această cale! M-au făcut fericit de multe ori cu ele. Cam despre asta este viața defapt, să ne simțim bine împreună.
Eu sunt un vânător de oameni prin care cuvintele există. Ciudat, mai nou am început să mă înșel, am fost păcălit de cuvinte moarte, dar atât de bine îmbrăcate încât chiar credeam că există. Asta-mi va fi învățătură.
Dar atâta timp cât va exista măcar un om pentru care cuvintele încă există, atunci încă există speranță. Iar el le poate arăta și celorlalți cuvintele.
Adevărul e că orice e posibil, iar eu cred în cuvinte, cred într-o lume mai bună, eu cred în tine! Iar tu, dacă ai încredere în cuvinte, vei vedea, totul o să fie bine, cuvintele există!

2013-04-18 17.47.52
1
Natura noastră

Mă plimb prin parc… e liniște, zgomotul haotic al orașului deabia se aude în fundal… Sunt înconjurat de verdeața copacilor și ciripitul păsărilor. Oamenii trec parcă prea grăbiți să mai fie prinși în vraja naturii. Prea falși să înțeleagă esența vieții, pe care o blamează prin fiecare cugetare.
Mă așez pe o bancă, asta mă face să mă simt și mai singur, abandonat în văzul lumii, înecat în propriile sentimente acumulate-n timp, în hăul sufletului meu.
Nu pot înțelege de ce oamenii adoră să complice orice lucru, oricât de simplu ar fi el… și de ce se feresc de dragoste, de ce se feresc să simtă?! Asta mă intrigă foarte mult, naturalețea cu care oamenii mint, cu care se prefac și spun lucruri atat de dureroase încât te fac să simți că mori în interior. Îi urăsc, d’aia sunt solitar, dar oricât mi-aș dori să fiu singur, simt lipsa afecțiunii și a atingerii feminine. O caut de ceva timp și, de fiecare dată când o găsesc, aflu ca nu e ea, că aparențele înșală și că dragostea e singurul lucru pe care-l vreau cu adevarat de la viață. E dureros.
Începe ușor să plouă, picături mici de primăvară, suntem în aprilie și eu sunt îndrăgostit iar, si poate de cine nu trebuie… dar cine sunt eu să-mi pun la îndoială inima?!?!
De fiecare dată când o văd, simt că am totul, simt că universul e al meu și că ea e soarele care-mi încălzește existența zi de zi, luna care mă păzește noptile. Ea e natura mea. Atunci când o țin în brațe aș vrea așa și să sfârșesc… alaturi de ea, căci orice durere e mai dulce în doi. Două suflete unite de destin și apropiate de dragoste.
Sentimentele nu mor niciodată, sunt doar îngropate în grădina uitării printre regrete și durere. Așa reușim să ne mințim o viață întreagă, pe noi și pe cei din jur, dar inima nu poate fi înduplecată, și suspină în negura tăcerii decenii reci.
Natura e prima mea patrie, cândva aș vrea să mă întorc în codru, să simt sărutul frunzelor pe buzele pielii, liniștea să-mi înfunde timpanele, să simt că sunt aproape de esență.
Timpul e un monstru cu față de copil, ne omoară zâmbind, pășind amar peste fiecare clipă din călătoria noastră prin jungla vieții.
Eu imi găsesc refugiul în iubire, d’asta o caut cu atâta ardoare. Iubirea e mierea care îndulcește ceaiul amar al vieții, iar timpul nu mai are valoare când iubești. El știe asta și încearcă să bage vrajbă între noi. Ne pierdem singurul lucru care ne diferențiază de animale, umanitatea. Uităm de cei din jur, dar cel mai rau e că uităm de noi.
Încă sunt cu gândul la ea, dar nici-un semn. Nu pot uita cele petrecute împreună, îmi bântuie fiecare răsuflare, fiecare colț al minții, iar sufletul îmi suspină de fiecare dată când nu sunt alături de ea.
Ma doare așteptarea… oare când se va termina? Eu sper să merite, altfel mi-am înlănțuit inima degeaba.
E momentul să mă ridic de pe banca care mi-a fost alături la fiecare rând și să îmi caut drumul către casă.

1