Archive for the Jurnal De Bord Category
ps+i+love+you+te+iubesc
0
Ocazional a mea

Încă mă mai gândesc la tine. Încă mai țin minte mirosul tău când ieșeai din duș udă, asta după ce ne-am unit trupurile. Încă mai țin minte cum îți placea, cum îmi spuneai în șoaptă că mă iubești, deși, poate nu era așa. Nu mă deranja, în clipa aia eram cu adevarat fericit lângă tine, iar asta e tot ce contează.
Mi-e dor de clipele pierdute departe de ei dar caștigate aproape de tine pe diferite bănci în diferite parcuri sau prin supermarket-uri încercând să hotărâm ce să cumpărăm cu puținii nostrii bani. Îmi lipsesc discuțiile noastre din scara blocului tău, discuții care deveneau tot mai interesante fix când trebuia să intri în casă. Mi-e dor de buzele tale, mi-e dor să le sărut și să le mușc, mi-e dor să le simt plimbându-se pe gâtul meu. Mi-e dor de ochii tăi gingași, mi-e dor să îi privesc și să mă pierd în întrebari și planuri, dorințe și regrete, raspunsuri și amintiri și-apoi să mă regăsesc tot în sclipirea lor pătrunzătoare.
Mi-e dor de noi de fiecare dată când trec prin locurile care erau cândva ale noastre, iar inima îmi tresare de fiecare dată când văd o fată care seamănă cu tine, și-mi pare rău că nu ești tu, deși, dacă te-aș intalni nu știu ce ți-aș spune să nu par jalnic, sau mai rău, să te îndepartez din nou.
Oare tu simți la fel ? Mi-ar plăcea ca și tu să te gândești la mine ocazional și să te întrebi ce mai fac, dar să n-ai curajul necesar să mă întrebi. Poate nu a fost momentul potrivit sau poate nu am fost atenți la detalii. Chiar și așa, nu ai de ce să fii tristă, noi doi încă suntem împreună în amintirile mele. Nimeni nu mi te poate lua de acolo.
A trecut ceva timp de când nu am mai vorbit, sper că ești bine, sper că ai găsit ceea ce căutai, dar cel mai important sper că te-ai regăsit pe tine.
Știu că pare ciudat dar mi-ar plăcea să-ți mai aud vocea, aceași voce care mi-a adus zâmbete și lacrimi, aceași voce pe care sper să o aud de fiecare dată când mă sună un număr necunoscut, aceași voce pe care sper să o aud când mă trezesc din somn dimineața.

Dă-mi un semn. Al tău cu nerăbdare,

Lucian Radu.

2013-05-20 20.43.06
0
Periplu zadarnic

Dobor dorințe tăfălug, sunt doar niște capricii,
Aprind țigari și mă uit lung, sunt dependent de vicii.
Acum, aici, sunt eu cu mine, sticlete-n colivie
Arunc cu visele-n noroi, căci mi se-ntâmplă numai mie.

Balsam să spele amintiri, în minte proaspete,
Chiar dacă este viața mea, mă simt un oaspete.
Au fost pariuri și-am pierdut, au fost capcane și-am căzut,
Au fost de toate lângă tine, imi pare rău că te-am pierdut.

Nu sunt cuvinte să descrie sentimentele deșarte,
Ce le-am avut doar pentru tine, le am, le voi avea deoparte,
Steaua ce strălucea în noapte, erai; eu te priveam discret,
Acum e calea-ntunecată căci zâmbetul tău e absent.

Te numeam universul meu, erai o-ntreagă națiune,
Când plângeam la tine-n brațe, uitam de întreaga lume.
Acum astea-s doar amintiri, de mână cu iubirea,
Pășesc pe drumul vieții, căutandu-ți iar privirea.

Braile 00013545
0
In amintirea firii

Scriu ce simt. Păstrez sentimentul real. Tu citeste-mă și vei păstra timpul viu, în vidul imaginației tale, limitat poate de orizonturile fricii, dar stai liniștit, iubirea ne repară pe toți. Atinge foaia și vei simti cuvintele, mai apăsate, mai șterse, buricele degetelor se simt desfătate.
Memoria scrierii e încă vie, nu o voi uita niciodată. Mi-am capturat istoria in pagini, fotografii și versuri, câte un colț de suflet în fiecare. Vor rămâne în timp ca dovadă a existenței mele. Ca dovadă că am fost și eu cândva om pe acest pământ și am simțit mângâierea suavă a iubirii alături de frații și surorile mele.
Poate că teama de a fi îngropat în uitare mă împinge să scriu, sau poate dorința de a atinge prin vorba alte persoane, de a le încânta cu experiențele mele, de a-i îndrepta învățând din greșelile mele, sau de a-i inmuia puțin la dramele mele. Oricum tu să nu mă uiți niciodată, voi rămâne aici, în mintea ta, trebuie doar să te gândești, să îți aduci aminte, iar atunci, mort fiind, trecut de mult in neființă, voi trăi prin tine.
Tu ia aminte aceste cuvinte. Ia aminte la tot ce am oferit prin scrierile mele, ia aminte la viață, deschide-ți inima și ai incredere în mine, promit, totul o să fie bine.

2013-04-18 17.47.52
1
Natura noastră

Mă plimb prin parc… e liniște, zgomotul haotic al orașului deabia se aude în fundal… Sunt înconjurat de verdeața copacilor și ciripitul păsărilor. Oamenii trec parcă prea grăbiți să mai fie prinși în vraja naturii. Prea falși să înțeleagă esența vieții, pe care o blamează prin fiecare cugetare.
Mă așez pe o bancă, asta mă face să mă simt și mai singur, abandonat în văzul lumii, înecat în propriile sentimente acumulate-n timp, în hăul sufletului meu.
Nu pot înțelege de ce oamenii adoră să complice orice lucru, oricât de simplu ar fi el… și de ce se feresc de dragoste, de ce se feresc să simtă?! Asta mă intrigă foarte mult, naturalețea cu care oamenii mint, cu care se prefac și spun lucruri atat de dureroase încât te fac să simți că mori în interior. Îi urăsc, d’aia sunt solitar, dar oricât mi-aș dori să fiu singur, simt lipsa afecțiunii și a atingerii feminine. O caut de ceva timp și, de fiecare dată când o găsesc, aflu ca nu e ea, că aparențele înșală și că dragostea e singurul lucru pe care-l vreau cu adevarat de la viață. E dureros.
Începe ușor să plouă, picături mici de primăvară, suntem în aprilie și eu sunt îndrăgostit iar, si poate de cine nu trebuie… dar cine sunt eu să-mi pun la îndoială inima?!?!
De fiecare dată când o văd, simt că am totul, simt că universul e al meu și că ea e soarele care-mi încălzește existența zi de zi, luna care mă păzește noptile. Ea e natura mea. Atunci când o țin în brațe aș vrea așa și să sfârșesc… alaturi de ea, căci orice durere e mai dulce în doi. Două suflete unite de destin și apropiate de dragoste.
Sentimentele nu mor niciodată, sunt doar îngropate în grădina uitării printre regrete și durere. Așa reușim să ne mințim o viață întreagă, pe noi și pe cei din jur, dar inima nu poate fi înduplecată, și suspină în negura tăcerii decenii reci.
Natura e prima mea patrie, cândva aș vrea să mă întorc în codru, să simt sărutul frunzelor pe buzele pielii, liniștea să-mi înfunde timpanele, să simt că sunt aproape de esență.
Timpul e un monstru cu față de copil, ne omoară zâmbind, pășind amar peste fiecare clipă din călătoria noastră prin jungla vieții.
Eu imi găsesc refugiul în iubire, d’asta o caut cu atâta ardoare. Iubirea e mierea care îndulcește ceaiul amar al vieții, iar timpul nu mai are valoare când iubești. El știe asta și încearcă să bage vrajbă între noi. Ne pierdem singurul lucru care ne diferențiază de animale, umanitatea. Uităm de cei din jur, dar cel mai rau e că uităm de noi.
Încă sunt cu gândul la ea, dar nici-un semn. Nu pot uita cele petrecute împreună, îmi bântuie fiecare răsuflare, fiecare colț al minții, iar sufletul îmi suspină de fiecare dată când nu sunt alături de ea.
Ma doare așteptarea… oare când se va termina? Eu sper să merite, altfel mi-am înlănțuit inima degeaba.
E momentul să mă ridic de pe banca care mi-a fost alături la fiecare rând și să îmi caut drumul către casă.

flight1[1]
0
adio…

iubesc acum, mai mult ca niciodată,
da-mi pierd cumpătul în regrete…
plângând după o fată.

inima-mi urlă de durere, înecată-n lacrimi,
îmi spune să nu renunț la vise…
să trec și peste patimi.

a fost o vreme când eram, în taină împlinit,
nefiresc, n-am arătat-o…
așa am și greșit.

lovit de consecințe, în prag de nebunie,
voi părăsi planeta asta…
legat de-o funie.

1 2 3 >